În România nu vinzi o mașină.

O dai spre adopție.

Nu contează că are 18 ani, 174.000 km și a văzut mai multe gropi decât asfalt. În momentul în care postezi anunțul, începi automat să scrii biografia unui membru al familiei.

„Mașina a avut trei proprietari.”

Nu trei posesori.

Trei părinți.

Toți din Iași, ca să știe lumea că n-a fost plimbată prin toată Europa, ca un turist low-cost.

Urmează lista de dotări: Cruise control, Scaune încălzite, Torpedou refrigerat.

De parcă viitorul proprietar își cumpără un apartament, nu un Civic din 2008.

Apoi începe capitolul preferat al românului:

„Ce s-a schimbat la ea.”

Radiator. Antigel. Rulmenți SKF. Ambreiaj LUK. Suspensii Sachs. Bielete. Filtre. Ulei.

În ritmul acesta, dacă mai mergeam câțiva ani, rămânea doar seria de șasiu din mașina originală.

Dar nu-i suficient.

Trebuie să afli și că jantele de iarnă au Nokian, cele de vară au Hankook DOT noiembrie 2024, iar uleiul urmează să fie schimbat înainte de predare.

Practic primești mașina mai îngrijită decât merg unii români la controlul medical.

Urmează partea în care vânzătorul devine sincer.

„Lac sărit pe oglinzi.”

„Lac sărit pe haion.”

„Urme de pietricele.”

„Zgârieturi de la colegii de parcare.”

Colegi.

Observați expresia?

Nu sunt oameni care nu știu să parcheze.

Sunt colegi ! Un fel de comunitate profesională a celor care deschid portiera direct în mașina ta.

Și inevitabil apare propoziția sfântă:

„NU are rugină!”

În România aceasta este echivalentul certificatului de bună purtare.

Poți să ai planeta Marte în bord.

Dacă are rugină…adio.

Finalul anunțului este întotdeauna emoționant.

„Motivul vânzării: am luat un CR-V pentru familie.”

Aici înțelegi că nu mașina este problema. Viața a mers înainte. Au apărut copii. Cărucioare. Bagaje. Scaune ISOFIX.

Iar Civicul, care odinioară mergea la drum lung și făcea depășiri cu entuziasm, a ajuns să stea în parcare și să iasă doar până la supermarket.

E ca fostul coleg de liceu care era sufletul petrecerilor, iar acum postează poze cu grătarul și spune că „liniștea e cea mai mare bogăție”.

Și atunci apare fraza care încheie aproape orice anunț românesc:

„Sper să ajungă la cineva care să se bucure de ea.”

Nu spune nimeni:

„Sper să o cumpere primul care vine cu banii.”

Nu.

Românul își selectează succesorul.

De parcă Honda Civic nu se vinde.

Se transmite din generație în generație.

Ca un apartament.

Sau ca rețeta de sarmale a bunicii.

Iar dacă noul proprietar promite că va schimba uleiul la timp și nu va urca bordurile cu 50 km/h…atunci despărțirea devine puțin mai ușoară.