Sau Sindromul „Vreau sa am !”
Există o boală modernă pentru care nu există tratament.
Nu pentru că medicina nu a găsit soluția.
Ci pentru că economia mondială ar intra în faliment dacă ne-am vindeca.
Se numește Hedonic Treadmill.
Eu îi spun mai simplu:
Sindromul „I want to have”.
Vreau să am.
Și când am?
Vreau să am mai mult.
Și când am mai mult?
Vreau ceva mai bun.
Și când am ceva mai bun?
Vreau ceva ce are vecinul.
Și când îl am și pe ăla?
Vecinul și-a luat altceva.
Și uite așa, capitalismul merge, iar noi alergăm.
Visul românesc
În România, sindromul are o formă aparte.
Nu vrem neapărat să fim bogați.
Vrem să pară că suntem bogați.
Este o diferență subtilă.
Casa trebuie să fie mare.
Mașina trebuie să fie nemțească.
Telefonul trebuie să fie ultimul model.
Copilul trebuie să meargă la o școală „bună”.
Vacanța trebuie să fie în Grecia, Turcia sau Dubai.
Iar dacă mergem în Bulgaria, trebuie să spunem:
„Am fost doar pentru că voiam să vedem cum mai stau lucrurile pe acolo.”
Nu pentru că era cu 300 de euro mai ieftin.
Doamne ferește.
Și începe cursa
La 20 de ani vrei un salariu de 1.000 de euro.
Îl obții.
La 25 vrei 2.000.
Îl obții.
La 30 vrei 3.000.
Îl obții.
La 35 te uiți pe LinkedIn și vezi un băiat de 27 de ani care lucrează remote din Bali și face 12.000 de euro pe lună.
Brusc, cei 3.000 de euro nu mai sunt un succes.
Sunt:
„Trebuie să schimb ceva.”
Și începi să cumperi cursuri despre libertate financiară de la oameni care și-au făcut libertatea financiară vânzând cursuri despre libertate financiară.
Capitalismul este genial.
A găsit o metodă să monetizeze chiar și nemulțumirea față de capitalism.
Ai apartament?
Foarte bine.
Dar nu este suficient de mare.
Ai două camere?
Îți trebuie trei.
Ai trei?
Îți trebuie patru.
Ai patru?
Ai nevoie de o casă.
Ai casă?
Ai nevoie de curte.
Ai curte?
Îți trebuie piscină.
Ai piscină?
Ai nevoie de saună.
Ai saună?
Pe Instagram cineva are jacuzzi.
Și când în sfârșit ai tot?
Îți dai seama că trebuie să plătești toate lucrurile astea.
Așa că te întorci la muncă.
Genial.
Corporate Hedonic Treadmill
Și aici intră corporația.
Compania îți spune:
„We are a family.”
Tu răspunzi:
„Perfect. Atunci pot să-mi văd familia mai des?”
„Nu.”
Dar îți dăm abonament medical.
Și fructe joia.
Și un webinar despre wellbeing.
Și o aplicație pentru mindfulness.
Și un voucher de 50 de lei la un magazin unde poți cumpăra ceva de care nu ai nevoie.
Pentru că e important să ai grijă de sănătatea ta mentală.
După care primești un mesaj la 17:58:
„Hey, quick question…”
Quick question.
Cuvintele care au distrus mai multe seri decât orice război mondial.
Salariul crește. Și odată cu el crește și standardul.
Asta este partea genială.
Când câștigai 3.000 de lei, spuneai:
„Dacă aș câștiga 5.000, aș fi liniștit.”
Ajungi la 5.000.
„Dacă aș avea 7.000…”
Ajungi la 7.000.
„De fapt, cu copil, rată și cheltuieli…”
Și ajungi la 10.000.
Apoi îți dai seama că ai crescut și cheltuielile.
Înainte mergeai la Kaufland.
Acum mergi la Carrefour.
Înainte cumpărai cafea.
Acum ai espressor de 4.000 de lei.
Înainte aveai telefon.
Acum ai telefon de 6.000 de lei.
Înainte aveai o mașină.
Acum ai SUV.
Și tot nu ai bani.
Doar că acum nu mai ești sărac cu Logan.
Ești sărac cu rată la BMW.
Problema nu este că vrem lucruri
Nu e nimic greșit în a vrea o viață mai bună.
Problema este că sistemul economic modern a descoperit că nemulțumirea este un combustibil extraordinar.
Dacă ești mulțumit, nu cumperi.
Dacă ești mulțumit, nu alergi.
Dacă ești mulțumit, nu faci overtime.
Dacă ești mulțumit, nu mai ai nevoie de următorul upgrade.
Așa că trebuie să existe permanent ceva care îți lipsește.
Ai telefonul bun?
Există unul nou.
Ai mașina bună?
Există facelift.
Ai casă?
Există casă mai mare.
Ai concediu?
Există concediu premium.
Ai corp bun?
Există un influencer care îți explică faptul că abdomenul tău nu este suficient de definit.
Ai viață?
Există un podcast care îți explică de ce trebuie să o optimizezi.
„După ce…”
Aceasta este probabil cea mai populară expresie a omului modern.
După ce…
După ce termin facultatea.
După ce îmi găsesc un job bun.
După ce fac bani.
După ce îmi cumpăr casă.
După ce termin rata.
După ce copiii cresc.
După ce mă pensionez.
Și într-o zi, după ce ai amânat viața suficient…
te trezești că ai 67 de ani.
Casa este plătită.
Mașina este plătită.
Copiii sunt plecați.
Contul este decent.
Și apare întrebarea:
„Bun. Și acum?”
Românul nu este niciodată suficient de bogat
Dar nici suficient de sărac ca să renunțe.
Așa că stă undeva la mijloc.
Are credit ipotecar.
Credit pentru mașină.
Card de cumpărături.
Telefon în rate.
Vacanță în rate.
Și eventual un IFN pentru liniștea sufletească.
Dar are o satisfacție:
„Măcar am.”
Ce?
Nu contează.
Important este că ai.
Și poate asta este marea păcăleală
Ne-au convins că libertatea înseamnă să putem cumpăra orice.
Dar poate libertatea înseamnă exact opusul.
Să poți vedea un lucru și să spui:
„Nu am nevoie.”
Să poți vedea mașina vecinului și să nu-ți schimbi mașina.
Să vezi telefonul nou și să-l păstrezi pe cel vechi.
Să câștigi mai mult și să nu-ți crești automat cheltuielile.
Să ai o casă suficient de mare și să nu mai construiești încă două camere doar pentru că „se poate”.
Să nu transformi fiecare dorință într-o urgență.
Pentru că atunci când ai nevoie permanent de următorul lucru, nu mai ești proprietarul lucrurilor.
Lucrurile devin proprietarii tăi.
Hedonistic treadmill
Și poate că asta este banda de alergare.
Nu alergăm pentru că ne urmărește cineva.
Alergăm pentru că am fost convinși că trebuie să ajungem undeva.
Doar că destinația se mută permanent.
3.000 de euro. 5.000. 10.000.
Apartament. Casă. SUV. Tesla. Vacanță Crypto. Milion. Două milioane.
Și apoi…
„Oare cât trebuie să am ca să simt că am destul?”
Răspunsul capitalismului este simplu:
„Încă puțin.”
Întotdeauna încă puțin.
Poate că adevărata formă de bogăție nu este să ai tot ce îți dorești.
Ci să ajungi în punctul în care nu mai ai nevoie să dorești tot timpul ceva.
Pentru că banda de alergare poate continua să meargă.
Mall-urile pot continua să se extindă.
Instagramul poate continua să ne arate viețile altora.
Corporațiile pot continua să ne trimită „quick questions” la 17:58.
Vecinul poate să-și cumpere și al treilea BMW.
Iar tu poți să spui:
„Bravo lui.”
Și să-ți vezi liniștit de viața ta.
Asta ar fi probabil cea mai gravă amenințare pentru economie.
Un om care chiar simte că are suficient.
Lasă un comentariu