Poate mi se pare mie.

Poate am îmbătrânit eu.

Poate am devenit mai atent la oameni.

Sau poate chiar s-a schimbat ceva.

Pentru că, dacă mă uit la lume înainte de 2020 și la lumea de după, am impresia că cineva a apăsat un buton.

Nu știm exact ce buton.

Dar sigur era unul pe care scria:

„Răbdare – OFF”

---

Înainte de COVID, puteai să nu fii de acord cu cineva.

Era ceva relativ normal.

Tu spuneai:

— Eu cred că Messi e mai bun.

Celălalt:

— Nu, frate, Ronaldo.

Tu:

— Bine.

El:

— Bine.

Și mergeați să beți o bere.

Incredibil.

O civilizație funcțională.

Astăzi, aceeași discuție poate evolua în:

„Dacă susții asemenea opinii, este clar că nu ai capacitatea intelectuală necesară pentru a înțelege fotbalul modern.”

Și după aceea urmează 47 de comentarii, trei capturi de ecran și un unfollow.

---

Înainte puteai avea o opinie politică diferită de prietenul tău.

El vota cu unii.

Tu cu alții.

Vă certați.

Vă înjurai eventual elegant, în limitele prieteniei.

După care:

— Hai să bem ceva.

Acum?

Spui că nu ești de acord cu o politică și cineva care te știe din liceu îți explică în 900 de cuvinte de ce ești, de fapt, un om rău.

Nu doar că ai o opinie greșită.

Ești “greșit” ca persoană.

---

Înainte puteai discuta despre religie.

Despre bani.

Despre educația copiilor.

Despre vaccinuri.

Despre mașini.

Despre femei.

Despre bărbați.

Despre fotbal.

Despre politică.

Despre orice.

Și exista o posibilitate revoluționară:

să rămâi prieten cu omul cu care nu erai de acord.

Astăzi avem alt sistem.

Ai spus ceva cu care nu sunt de acord?

Perfect.

Nu mai discutăm ideea.

Discutăm caracterul tău.

---

Și poate că problema nu este doar COVID.

Poate pandemia doar a accelerat ceva ce deja exista.

Ani întregi am mutat conversațiile din sufragerie în internet.

Apoi, în 2020, am mutat aproape toată viața în internet.

Munca. Școala. Prietenii. Știrile. Shoppingul.Distracția. Relațiile. Politica. Certurile. Tot.

Și am descoperit că internetul are o regulă simplă: dacă vrei să fii auzit, trebuie să fii mai zgomotos decât ceilalți.

Algoritmul nu premiază:

„Nu sunt de acord cu tine, dar înțeleg ce spui.”

Algoritmul iubește:

„CUM POȚI SĂ GÂNDEȘTI AȘA?”

---

Și uite așa am ajuns să confundăm dezacordul cu atacul personal.

Dacă îmi place alt partid, mă ataci.

Dacă îmi place altă echipă, mă ataci.

Dacă îmi cresc copilul altfel, mă ataci.

Dacă îmi place altă mașină, mă ataci.

Dacă am altă opinie despre bani, societate sau viață…m-ai atacat.

Nu mai există:

„Eu văd lucrurile diferit.”

Există:

„Dacă vezi lucrurile diferit de mine, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine.”

Și aici cred că am pierdut ceva important.

Capacitatea de a spune:

„Nu sunt de acord cu tine și totuși te respect.”

---

Poate pandemia ne-a făcut mai nervoși.

Poate izolarea.

Poate frica.

Poate anii de incertitudine.

Poate inflația.

Poate războiul.

Poate rețelele sociale.

Poate algoritmii.

Poate faptul că am stat prea mult timp în aceeași cameră și prea mult timp în aceeași bulă informațională.

Sau poate toate la un loc.

Cert este că ceva pare diferit.

Înainte oamenii se certau.

Acum oamenii se anulează.

Înainte îți puteai pierde argumentul.

Acum trebuie să-l pierzi pe om.

Înainte puteai spune:

„Ai dreptate.”

Acum pare aproape o umilință.

Trebuie să câștigi.

Trebuie să ai ultimul cuvânt.

Trebuie să demonstrezi.

Trebuie să răspunzi.

Trebuie să corectezi.

Trebuie să explici.

Trebuie să arăți că tu ai văzut adevărul și ceilalți sunt niște NPC-uri rămase în versiunea veche a software-ului.

---

Și poate de aici vine senzația că lumea s-a schimbat.

Nu neapărat pentru că oamenii au devenit mai proști.

Poate doar au devenit mai obosiți, mai anxioși, mai polarizați și mai puțin dispuși să tolereze diferențele.

Iar noi am devenit spectatori ai propriei noastre iritări.

Scroll. Indignare. Comentariu.

Contra-comentariu. Indignare.

Scroll. Repeat.

Până când ajungi să te cerți cu un necunoscut din Botoșani despre geopolitică la 23:47, în timp ce copilul doarme în camera alăturată și mâine trebuie să te trezești la 7 pentru muncă.

Civilizația umană.

Versiunea 2026.

---

Poate nu COVID a făcut toate astea.

Poate doar a apăsat accelerația.

Dar uneori mă întreb:

Dacă ne întoarcem la 2019, oare ne mai recunoaștem?

Sau poate nici măcar nu trebuie să ne întoarcem.

Poate trebuie doar să învățăm din nou o abilitate extrem de complicată:

Să putem spune:

„Nu sunt de acord cu tine.”

Fără să adăugăm:

„Și, prin urmare, te urăsc.”

Pentru că, sincer…dacă asta chiar a dispărut, atunci nu 30% dintre oameni au pierdut abilitățile sociale.

Poate procentul e mult mai mare.

Și cel mai ironic lucru?

Probabil fiecare dintre noi crede că face parte din cei 30% care au rămas normali.