Încă un Mondial
Aseară am urmărit barajul pentru Mondial cu aceeași stare cu care deschizi factura la curent: fără speranță, dar cu un pahar de vin amar lângă tine. Pentru echilibru am adăugat și puțină apă tonică – să mai acidulăm dezamăgirea.
Pe scurt:
Încă un FIFA World Cup pe care îl vom vedea… din fața televizorului.
La cârma naționalei: marele Mircea Lucescu, un titan al antrenoratului, probabil ultimul antrenor român care chiar a câștigat ceva serios în viața asta.
La cârma generației: o trupă de fotbaliști motivați de Instagram, mașini scumpe, tatuaje filosofice și vacanțe spirituale în Bali.
O generație în care mingea se lovește de jucători ca nuca de perete, iar patriotismul de ei ca modestia de maneliști.
Meciul a fost simplu de analizat:
Turkey – un șut pe poartă Romania – multe speranțe teoretice scor final: 1-0
O victorie tipic italiană, obținută de antrenorul turcilor, Vincenzo Montella.
Italienii au inventat două lucruri în fotbal: apărarea și modul de a câștiga meciuri fără să pară că joacă.
Noi, în schimb, am avut doi atacanți de la FCSB, echipă care se luptă eroic prin zona playout-ului Ligii 1.
Dacă aceștia sunt cei mai buni atacanți pe care îi are țara, atunci trebuie să recunoaștem un lucru:
fotbalul românesc nu e în criză.
E în arheologie.
Căpitanul? Ianis Hagi.
Talentul tatălui, legendarul Gheorghe Hagi, dar foamea de performanță a unui corporatist în burnout care deschide laptopul luni dimineață și spune:
„Hai să terminăm și sprintul ăsta…”
Dar să fiu sincer:
nu sunt trist.
Pentru că nu aveam așteptări.
Am învățat o filozofie simplă de viață:
mai bine nu aștepți nimic și ești surprins plăcut 1 din 10 dăți,
decât să speri și să fii dezamăgit de 9 ori din 10.
Este filosofia mea de viață.
Și, mai ales, filosofia perfectă când te uiți la meciurile de baraj ale României.
Naționala noastră e construită pe fundația eternă a fotbalului românesc:
„Lasă, bă, că merge și așa.”
Și merge.
Merge…
direct la televizorul de acasă la următorul Mondial. 📺⚽
la TV
zerosiunu 
Lasă un comentariu