Seara asta m-a prins într-o combinație culinară care ar face nutriționiștii să sune la poliție: pufarine și pălincă.

Da, știu.

Pare genul de meniu pe care îl inventează cineva la ora 23:47 după ce a renunțat temporar la demnitate și la ideea de „dietă echilibrată”.

Și totuși… surprinzător, merge.

Pufarinele sunt dulci, aerate, naive.

Pălinca vine cu 40 de grade de adevăr brutal și îți amintește că viața nu e o reclamă la cereale pentru copii.

La un moment dat, între două pufarine și o gură de pălincă, am avut o mică revelație filosofică.

Cred că în bolul de pufarine stă copilul din mine.

Inocent.

Optimist.

Convins că lucrurile bune vin dacă ești cuminte și îți faci temele.

În paharul de pălincă stă adultul din mine.

34 de ani de viață distilați lent în 40 de grade de realism.

Un lichid transparent care miroase a decizii greșite, taxe, deadline-uri și discuții inutile pe internet.

Pufarinele spun:

„Totul o să fie bine.”

Pălinca răspunde:

„Hai să fim serioși.”

Și eu stau între ele, ca un mediator într-un conflict interior care durează de vreo trei decenii.

Mai iau o pufarină — ca să îmi amintesc de copilărie.

Mai iau o gură de pălincă — ca să suport maturitatea.

În mod metaforic, e ca și cum aș sta agățat de copilărie cu o mână, în timp ce viața de adult mă trage încet în oceanul de gânduri.

Un ocean aromat cu alcool.

Ușor amar.

Uneori tulbure.

Și probabil că asta e viața de adult în esență:

încerci să păstrezi câteva pufarine în buzunar în timp ce lumea îți toarnă pălincă în pahar.

Unii aleg doar pălinca și devin cinici.

Alții aleg doar pufarinele și devin naivi.

Dar echilibrul adevărat probabil stă undeva între ele:

să rămâi suficient de copil cât să te bucuri de lucruri simple

și suficient de adult cât să știi de ce ai nevoie de o pălincă din când în când.

Deocamdată eu încă experimentez.

Mai ales partea cu pălinca.