Ca îți place sau nu, dacă în buletin scrie „cetățean român”, faci parte din povestea asta complicată, frumoasă, obositoare și totuși imposibil de înlocuit, numită România. Uneori o iubești, alteori o cerți, dar niciodată nu poți să te desprinzi de ea. Pentru că, dincolo de statistici și frustrări, România e acasă. E locul unde plângi mai sincer și râzi mai din inimă.

România e țara contrastelor: bogată în daruri, dar uneori săracă în încredere; plină de resurse, dar secătuită de supărări; binecuvântată cu frumuseți naturale care îți taie respirația, dar și cu drumuri care îți taie suspensiile. Și totuși, aici, între munți și mare, între păduri și câmpii, s-au născut oameni care au schimbat lumea: Coandă, Paulescu, Vuia, Eminescu, Brâncuși. Oameni care au văzut în România nu un loc de plecare, ci un loc de început.

Aici s-a construit cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, ca un semn că românul, oricât de greu i-ar fi, nu renunță la speranță. Aici se ridică una dintre cele mai mari clădiri administrative de pe glob, vizibilă din satelit — semn că românul, oricât de mic ar fi în acte, nu gândește niciodată în micime.

Suntem o limbă latină într-o mare slavă, un popor blând într-o istorie zbuciumată, o inimă mare într-un trup încăpățânat. Suntem o combinație de dor, umor, credință, rebeliune și încăpățânare. Poate nu avem toate lucrurile puse la punct, dar avem ceva ce nu se poate copia: sufletul acela românesc, care se aprinde repede, se stinge greu și se ridică de fiecare dată.

Și da, uneori suntem ironici, alteori ne plângem, dar adevărul e că românul are un fel discret, aproape poetic, de a iubi țara asta: tace, muncește, suferă, dar nu renunță. Nu-și laudă patria zilnic, dar de fiecare dată când e plecat prea mult, simte cum îl strânge în piept dorul — un dor care nu există în nicio altă limbă.

Azi, însă, nu vorbim despre probleme. Azi e despre lumină. Despre mândrie. Despre a ne privi unii pe alții cu bunătate și a ne aminti că oricât de diferiți am fi, avem aceeași istorie în oase și aceeași țară în priviri.

Azi România își serbează ziua.

Azi românul își serbează sufletul.

La mulți ani, România!

La mulți ani, române!

Și fie ca în fiecare an, măcar o clipă, să ne amintim nu doar de ce ne supără… ci și de ce merită să rămânem.