După 33 de ani de luptă cu mine și cu lumea, am ajuns la o concluzie genială: viața e o glumă proastă, iar eu sunt punchline-ul.

Am realizat că e mai bine să mă închid în mine. Nu de alta, dar dacă mai dau un sfat cuiva, risc să mă trezesc din nou înconjurat de idioți “recunoscători”… care tot nu pricep nimic.

Primii 22 de ani mi-au setat viața, ultimii 11 doar au confirmat că am apăsat toate butoanele greșite. Iar acum? Stau și mă gândesc serios să dau foc la tot și s-o iau de la capăt. Problema e că nu mai știu de unde s-o iau. Sau dacă mai merită.

Timpul trece cu viteza cu care dispar salariile înainte de 15 ale lunii. Și dacă mâine mor, habar n-am dacă am trăit sincer față de mine sau doar am bifat taskuri pe lista altora.

Am luptat ani de zile ca să descopăr că… nu ajungi nicăieri. Doar obosești mai frumos, îți cumperi tricouri mai scumpe și pui filtre mai bune pe poze. În rest, același nimic.

Acum trăiesc din inerție, la fel ca majoritatea: ca hamsterul pe roată, doar că roata e de lux și constă în rate. Bravo mie, bravo societății, bravo vouă, campioni ai supraviețuirii!