15 ani de „școală”.
Așa începe povestea multora dintre noi. Ani în care am fost antrenați să memorăm texte și opinii ale altora. Informații utile pentru viață? Prea teoretice. Practică? Aproape deloc. Notele? Date de niște profesori blazați și exasperați de propriul sistem. Ne-am târât prin acest ciclu cu mintea încărcată și sufletul în standby.

La 22 de ani, încep un nou ciclu.
Sclavia modernă — cunoscută și sub numele de „job”. Intrat într-o companie. Apoi alta. Și alta. KPI-uri, ședințe, deadline-uri, manageri toxici, overtime neplătit, leadership prin burnout. 11 ani de „productivitate” în care am dat din mine tot. Pentru ce?

Pentru ce să mai fiu productiv?
Să susțin o societate în care hoții prosperă, curvele au followeri, iar cei care muncesc sunt luați de fraieri? O societate superficială, bolnavă, unde dacă taci ești călcat în picioare și dacă vorbești ești „problematic”.

Azi mă trezesc, dar nu mai visez.
Nu mai am drive-ul de altădată. Nu mai caut validare prin „eficiență” și „productivitate”. Caut sens. Și dacă nu-l găsesc, caut liniște. Poate un pic de autenticitate. Poate un copac pe care să-l îmbrățișez și un vin roșu băut ironic, patriotic.

Spre groapă ne îndreptăm toți.
Unii pe jos, alții cu Bentley-ul. Dar groapa e aceeași. De ce să alerg când destinația e garantată?

Calatorie placută tuturor!
Cu umor, cu resemnare și cu toate cele. Bag… zâmbetul în față.