Toată lumea are de muncă. Și totuși… nimeni nu are timp, bani sau liniște.
Oriunde te uiți – în online, la birou, pe stradă – oamenii îți spun același lucru:
“Sunt full. N-am timp nici să respir. Muncă peste muncă.”
Pe grupurile de WhatsApp, lumea își trimite mesaje la 11 seara. „Încă mai lucrez.”
Pe LinkedIn, toți își schimbă titlurile în „Busy Bee at Company X”.
Pe Facebook, dacă mai postezi o poză cu o cafea liniștită, apare cineva să te întrebe dacă n-ai ceva mai productiv de făcut.
Și-atunci vine întrebarea firească:
Unde e criza, frate?
Unde sunt banii? Dacă toți muncim, de ce pare că nimeni nu are?
E criză, dar nu pentru toți
Companiile mari anunță „reduceri de costuri”, „optimizări de echipe”, „eficiență operațională”.
Adică: dau afară oameni → restul muncesc dublu → profitul crește.
Și totuși, la final de lună, salariul tău e tot acolo.
Poate ai primit și un voucher la supermarket, dacă ești „norocos”.
Dar hei, CEO-ul a încasat bonusul de 3 milioane de euro pentru „leadership exemplar”.
Și ție ți-a mulțumit cineva pe Slack cu un emoji de aplauze. E ceva.
De ce muncim atunci?
Sincer? Mulți nu mai știu.
Unii pentru rate.
Unii pentru status.
Unii pentru că nu știu ce altceva ar face.
Unii pentru că așa au fost crescuți: „Munca te face om.” (spoiler: nu și sănătos mintal)
Lucrăm pe pilot automat, în echipe suprasolicitate, pentru KPI-uri care nu ne mai spun nimic.
Timpul liber devine un lux. Weekendul trece ca o notificare de Outlook.
Iar la final, simți că… ai fost ocupat, dar nu știi exact cu ce.
Unde se duc banii?
Se duc.
În acțiuni. În dividende. În „shareholder value”.
În fonduri de investiții și în yachturi pe care nu le vezi în drumul spre metrou.
Se duc, dar nu la tine.
Pentru că sistemul a fost construit să muncești mult → să consumi → să fii obosit → să n-ai timp să-l chestionezi.
Și atunci?
E timpul să punem pauză.
Să ne întrebăm:
🌀 Muncesc mult, dar trăiesc bine?
🌀 Pentru cine trag atâtea ore?
🌀 Ce aș face dacă n-ar trebui să „produc” tot timpul?
Nu e vorba de lene.
E vorba de sens.
Poate că e timpul să ne revendicăm timpul.
Dacă și tu simți că muncești în gol, nu ești singur.
Poate nu ești tu problema.
Poate doar trăim într-un sistem care a uitat că oamenii nu sunt resurse – ci ființe.
🧠 Oamenii nu sunt resurse – ci ființe
În prezentările de management ni se spune direct:
„Avem nevoie de resurse.”
„Alocăm resurse.”
„Trebuie să optimizăm resursele umane.”
Sună eficient. Organizatoric. Modern.
Dar în traducere liberă: ești un Excel cu picioare.
„Resursa umană” nu doarme, nu simte, nu visează
O resursă poate fi mutată, împărțită, înlocuită, externalizată.
Dar un om?
Un om poate avea o zi proastă.
Poate fi epuizat.
Poate visa să scrie o carte sau să își deschidă o cafenea la munte.
Poate suferi în tăcere că viața lui se scurge între ședințe și e-mailuri fără sens.
Și nimeni nu întreabă asta la review-ul trimestrial.
Ne tratăm unii pe alții ca KPI-uri
Când ai fost ultima dată întrebat:
„Ce simți?” și nu „Ce mai livrezi?”
„Ce te bucură?” și nu „Cât ai facturat luna asta?”
Trăim într-un sistem unde empatia e un „soft skill”, nu o valoare.
Unde burnout-ul e un badge de onoare.
Unde „work-life balance” înseamnă că poți citi un e-mail și de pe plajă.
Dar nu suntem software.
Nu avem „update-uri”.
Nu putem fi „scalabili” la infinit.
Revenirea la umanitate
Poate că e timpul să ne reamintim:
- Că nu trăim ca să muncim.
- Că nu valoarea ta e dată de câte taskuri închizi.
- Că a fi om înseamnă și să simți, să te îndoiești, să cauți sens.
Companiile ar trebui să întrebe mai des:
🧠 Cum te simți cu adevărat?
💡 Ce te inspiră?
🫂 Ce putem face pentru tine, ca om – nu ca rol?
Finalul nu e o soluție magică. E un început
Dacă citești asta și simți că ți se strânge stomacul… nu ești singur.
Poate că nu trebuie să „te repari” – ci doar să ieși din sistemul care te strivește.
Poate că e timpul să ne amintim că:
Oamenii nu sunt resurse. Oamenii sunt povești. Sunt emoții. Sunt creatori. Sunt vii.
Și fiecare are dreptul la o viață cu sens, nu doar la un job bine plătit.
🌀 Scrie-ți propria poveste. Nu doar rapoarte săptămânale.
zerosiunu 
Lasă un comentariu