Românul e un suflet cald, de terasă, de banc de bloc, de horă în fața Primăriei. Un popor pasional, temperamental, cu sânge fierbinte. Dar când vine vorba de președinți, nu știm cum facem, dar îi alegem mereu pe cei mai reci, mai rigizi și mai introvertiți dintre pământeni.

După 10 ani de Klaus Iohannis, un om care a comunicat cu poporul rar și cu viteza unei melci pe valium, românii se pregătesc entuziasmați să-i dea ștampila lui… Nicușor Dan. Un tip despre care până și Alexa ar părea mai caldă și mai empatică.

E ca și cum ai avea un vecin care nu salută, nu zâmbește, îți parchează pe locul tău și totuși, când face petrecere, îl rogi să-ți cânte la chitară. Noi nu vrem un președinte carismatic. Nu vrem pe cineva care să strângă mâini, să pună mâna pe lopată, să bea o țuică la birtul satului. Noi vrem un președinte care să se uite prin tine, să tacă apăsat și să-ți dea impresia că, în orice moment, preferă să repare o ecuație decât să discute cu tine.

Românii nu învață din alegeri.

Am avut un profesor de fizică — ne-am plâns că nu comunică. Ne pregătim să alegem un matematician — și ne așteptăm la… improvizație și căldură umană?! Asta e ca și cum ai comanda la McDonald’s o salată și te-ai plânge că nu e ceafă de porc.

Dar, de fapt, românii își merită președinții. Pentru că, în secret, îi admiră:

Nu-i înțeleg, deci îi cred geniali. Nu-i aud, deci cred că „lucrează în tăcere”. Nu-i văd printre oameni, deci presupun că fac „lucruri mari”.

Și-apoi, hai să fim sinceri: dacă am avea un președinte expansiv, cald și glumeț, primul comentariu pe Facebook ar fi: „Ce-i asta, țara circului?!”.

Așadar, dragă popor român, ține-te bine: viitorul sună… mut. Și îți place așa. Pentru că România e țara unde președintele tace, poporul strigă, și amândoi cred că fac treabă bună.